La Palavre

flori, fete sau baieti

alb

si daca au trecut

atatea zile

invelite in albe pagini

acum cand pamantul

s-a cuibarit

in albe haine

incep din nou

o foaie alba                                                                                      013

sa-o murdaresc cu

tusul negru,

caci mult prea alba este zarea

haotica,

incetosata,

iar cate-o litera trasata

deschide mici poteci

catre o alta

zi prea alba.

Anunțuri

23/01/2014 Posted by | 2014, poezii | , , , , , | Lasă un comentariu

Scanteiuta

A fost odata, demult, demult, de numai vantul hoinar isi mai amintea, o padure. Veti spune, ce mare lucru, paduri nu s-au mai vazut?

Ei, nu-i chiar asa. Padurea asta era mare cat vezi cu inchipuirea, frumoasa ca o poveste, cu arbori batrani si intelepti, cu lastaris vesel si galagios, cu flori nemaiantalnite si locuitori fermecati.

Intr-o poienita din padure, Pamantul si Cerul glasuiau intre ei si isi impartaseau ultimile vesti, povestind de toate ce se intampla in lume.

Totusi, chiar si in acele timpuri, nimic nu era perfect, astfel incat pana si padurea sufera.

Te intrebi,ce poate supara asa o padure?

           Supararea era ca tocmai in mijlocul ei, unde ar fi trebuit sa fie mai frumos, se afla o intindere rotunda,uscata,mirosind a sfirsit, intruchiparea urateniei, parasita si ocolita de orice frumusete sau viata. Atat de inspaimantatoare era, ca nici Cerul, nici Pamantul, nu indraznisera sa o cunoasca sau sa o vada, asa cum era invaluita in aburi de disperare si incercuita de fiori de groaza.

             Trecura mai multe anotimpuri, si intr-o iarna aspra, un viscol nepasator ajunse, mai mult din entuziasm si intamplare si in locul cu pricina. Spre norocul sau, fu suficient de puternic sa scape, si infiorat, povesti norilor ce patise.

Dupa cum se stie, norii, barfitori de seama ,au inceput sa raspandeasca in toate zarile zvonul, si astfel a aflat si Cerul despre ce se intampla, si, facandu-si curaj, a aruncat o privire. Vazand ca zvonurile sunt mai mult decat intemeiate, din dragoste pentru padure, a hotarat sa stea la sfat cu Pamantul.

Pentru a gasi o solutie, s-au intalnit in poienita lor, au discutat trei zile si trei nopti, si au hotarat ca ceva trebuia schimbat. Pamantul intreaba Cerul :  – bine, dar cum? ca eu nu stiu ce ar trebui sa facem. Cerul a raspuns:  – e o mare problema, insa cred ca Soarele ne-ar putea ajuta.

Raspunzand la chemare, Soarele isi trimise o raza, si dupa mult timp de gandire le-a trimis raspunsul :  – voi veni cu toata puterea mea peste locul ascuns de rautate si voi straluci pana cand totul va fi parjolit si prefacut in scrum, de nu va mai ramane decat pamant reavan si roditor.

Uimiti de intelepciunea Soarelui, Cerul se bucura alaturi de Pamant si anuntara padurea ca supararea ei va lua sfarsit si ca va putea deveni toata frumoasa.

Padurea, speriata de parjoulul anuntat, a intrebat : –  si cum voi deveni vie din nou?

Soarele a zambit, raspunzand : – din toata supararea ta, va ramane numai pamantul,dar pamant roditor, peste care norii au promis ca vor veni, si ajutati de vant  vor aduce ploaia cea datatoare de viata. Asa tu, padureo, vei creste si vei invia, mai frumoasa si mai intinsa ca niciodata.

Padurea, fara a mai sta pe ganduri se bucura asteptand sa se implineasca toate promisiunile.

Am uitat sa spun ca intre timp, venise vara,la rugamintea Soarelui, pentru ca acesta sa poata folosi intreaga sa putere.

Intr-o zi, cand toti se vorbisera si  chiar si vantul si norii, rataceau in alte colturi ale zarilor, Soarele veni deasupra intinderii blestemate si incepu sa straluceasca din ce in ce mai tare.   Si totusi nimic nu se intampla, dar pentru a-si tine cuvantul, stralucirea se tranforma in fierbinteala, razele in valvatai, pana cand parjolul mistui totul.

Asa cum promisese, ramase numai pamant roditor, peste care venira ploile, inviind padurea, transformand pustietatea in viata si bucurie.

In timp ce uscaciunile erau cuprinse de valvataie, din focul atotputernic, cand totul deveni cenusa si vantul o imprastie peste intinderi, o ultima lumina, nascuta din soare si speranta primi viata.

Astfel se nascu Scanteiuta, inima focului nelinistit , luminata din frumusetea Stelelor si binecuvantata cu puterea Soarelui, care rataceste fara odihna in intunericul Noptilor.

Ea este cea care ajuta drumetii rataciti si infrigurati, aprinzand focuri datatoare de speranta, alungand spaima si intunecimea.

Si tot Scanteiuta este cea care aprinde lumanarile  din noaptea de Pasti, precum si luminile ce ard in amintirea celor pe care Soarele nu le mai arunca umbrele peste Pamant, pentru ca stralucirile  sa pastreze  memoria timpului petrecut impreuna.

in memoria fratelui meu

16/12/2013 Posted by | 2013, 2014, Povestea de duminica | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Scanteiuta

A fost odata, demult, demult, de numai vantul hoinar isi mai amintea, o padure. Veti spune, ce mare lucru, paduri nu s-au mai vazut?

Ei, nu-i chiar asa. Padurea asta era mare cat vezi cu inchipuirea, frumoasa ca o poveste, cu arbori batrani si intelepti, cu lastaris vesel si galagios, cu flori nemaiantalnite si locuitori fermecati.

Intr-o poienita din padure, Pamantul si Cerul glasuiau intre ei si isi impartaseau ultimile vesti, povestind de toate ce se intampla in lume.

Totusi, chiar si in acele timpuri, nimic nu era perfect, astfel incat pana si padurea sufera.

Te intrebi,ce poate supara asa o padure?

           Supararea era ca tocmai in mijlocul ei, unde ar fi trebuit sa fie mai frumos, se afla o intindere rotunda,uscata,mirosind a sfirsit, intruchiparea urateniei, parasita si ocolita de orice frumusete sau viata. Atat de inspaimantatoare era, ca nici Cerul, nici Pamantul, nu indraznisera sa o cunoasca sau sa o vada, asa cum era invaluita in aburi de disperare si incercuita de fiori de groaza.

             Trecura mai multe anotimpuri, si intr-o iarna aspra, un viscol nepasator ajunse, mai mult din entuziasm si intamplare si in locul cu pricina. Spre norocul sau, fu suficient de puternic sa scape, si infiorat, povesti norilor ce patise.

Dupa cum se stie, norii, barfitori de seama ,au inceput sa raspandeasca in toate zarile zvonul, si astfel a aflat si Cerul despre ce se intampla, si, facandu-si curaj, a aruncat o privire. Vazand ca zvonurile sunt mai mult decat intemeiate, din dragoste pentru padure, a hotarat sa stea la sfat cu Pamantul.

Pentru a gasi o solutie, s-au intalnit in poienita lor, au discutat trei zile si trei nopti, si au hotarat ca ceva trebuia schimbat. Pamantul intreaba Cerul :  – bine, dar cum? ca eu nu stiu ce ar trebui sa facem. Cerul a raspuns:  – e o mare problema, insa cred ca Soarele ne-ar putea ajuta.

Raspunzand la chemare, Soarele isi trimise o raza, si dupa mult timp de gandire le-a trimis raspunsul :  – voi veni cu toata puterea mea peste locul ascuns de rautate si voi straluci pana cand totul va fi parjolit si prefacut in scrum, de nu va mai ramane decat pamant reavan si roditor.

Uimiti de intelepciunea Soarelui, Cerul se bucura alaturi de Pamant si anuntara padurea ca supararea ei va lua sfarsit si ca va putea deveni toata frumoasa.

Padurea, speriata de parjoulul anuntat, a intrebat : –  si cum voi deveni vie din nou?

Soarele a zambit, raspunzand : – din toata supararea ta, va ramane numai pamantul,dar pamant roditor, peste care norii au promis ca vor veni, si ajutati de vant  vor aduce ploaia cea datatoare de viata. Asa tu, padureo, vei creste si vei invia, mai frumoasa si mai intinsa ca niciodata.

Padurea, fara a mai sta pe ganduri se bucura asteptand sa se implineasca toate promisiunile.

Am uitat sa spun ca intre timp, venise vara,la rugamintea Soarelui, pentru ca acesta sa poata folosi intreaga sa putere.

Intr-o zi, cand toti se vorbisera si  chiar si vantul si norii, rataceau in alte colturi ale zarilor, Soarele veni deasupra intinderii blestemate si incepu sa straluceasca din ce in ce mai tare.   Si totusi nimic nu se intampla, dar pentru a-si tine cuvantul, stralucirea se tranforma in fierbinteala, razele in valvatai, pana cand parjolul mistui totul.

Asa cum promisese, ramase numai pamant roditor, peste care venira ploile, inviind padurea, transformand pustietatea in viata si bucurie.

In timp ce uscaciunile erau cuprinse de valvataie, din focul atotputernic, cand totul deveni cenusa si vantul o imprastie peste intinderi, o ultima lumina, nascuta din soare si speranta primi viata.

Astfel se nascu Scanteiuta, inima focului nelinistit , luminata din frumusetea Stelelor si binecuvantata cu puterea Soarelui, care rataceste fara odihna in intunericul Noptilor.

Ea este cea care ajuta drumetii rataciti si infrigurati, aprinzand focuri datatoare de speranta, alungand spaima si intunecimea.

Si tot Scanteiuta este cea care aprinde lumanarile  din noaptea de Pasti, precum si luminile ce ard in amintirea celor pe care Soarele nu le mai arunca umbrele peste Pamant, pentru ca stralucirile  sa pastreze  memoria timpului petrecut impreuna.

in memoria fratelui meu

16/04/2013 Posted by | 2013, Povestea de duminica | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat asta: