La Palavre

flori, fete sau baieti

Inca nu stiu ce e un blog si la ce imi foloseste

Am avut ieri 58 de vizitatori. Nu stiu ce inseamna asta, e de bine ,e de rau, e mult, e putin. Eu cred ca e foarte mult. Fiindca mi s-a spus ca un blog e ca un jurnal si stiu ca se presupune ca jurnalele stau singurele si cuminti in tainele posesorilor cred ca ma asteptam, cumva, sa am 0,00003 vizitatori.

Si asta ma face sa ma simt ca iepurasul din banc: La coada, in padure, sta iepurasul de ffff mult timp, impreuna cu altii – vulpea, ariciul,lupul, soricelul… La un moment dat vine ursul si se baga in fata. Nimeni nu zice nimic, dar se aude din spate… Ce, daca esti cel mai mare… trebuie sa te bagi in fata? la care ursul: a spus cineva, ceva? si nu se mai aude nimic. Mai tarziu acasa iepurasul in fata oglinzii: Eu am spus, eu am spus! –  Asa ca desi ma simt si eu ca iepurasul in fata oglinzii, incep sa ma gandesc… cine se tot plimba prin blogul meu? Si la ce le foloseste?Si la ce oare imi foloseste mie?

Totusi cred ca trebuie sa ma bucur ca tropaie cineva (as spune chiar echivalentul unei multimi pe care as fi intalnt-o  pe parcursul unei plimbari personale in parc) prin blogul meu. Pentru cei interesati de starea mea de bine transmit ca nu mi-e prea bine, dar incerc sa ma descurc. Astazi este a treia zi fara gaz, cu prea multa zapada, si prea multi oameni incruntati, grup in care, cu capul plecat ma autoinclud. Sau poate doar fiinca eu sunt incruntata ii vad doar pe ceilalti incruntati, sau ii includ, fortat, si pe cei fara expresie, ca sa simt ca e cineva solidar cu starea mea…

Anunțuri

18/12/2009 Posted by | inceputul | , , , | 1 comentariu

SALUT

sunt nou nouţ ca un ouţ


inca nu stiu ce sa scriu pe blog, dar, daca am sa descopăr, am sa spun si altora si… oricum am să public pe blog. Până una alta, vine Craciunul si va postez o poveste, chiar doua despre craciun si incecarea de a obtine, in general, ceva gratis, adica o” gratuitate”  jenanta:

„MAI CREZI IN MOS CRACIUN?

Povestea mea începe ca orice altă poveste cu „a fost o dată ca niciodată” – totuşi fiindcă este o poveste reală – a fost o dată ca niciodată… prin decembrie ’86 o fetiţă ce mergea prin zăpadă către şcoală. Timpuri trecute, vremuri grele, pline de omăt, în care zăpada nu era doar un decor, ci umplea cu placere timpul copiilor şi jocurile lipsite de calculator si mall-uri.

Aşa încât pentru fetiţa din povestea nostră fiecare zi trecea înzăpezită, încet, împărţită între dimineţile învăţătoarei şi după amiezile jocurilor clasei a doua. Mai ales că fetiţa aştepta nerăbdătoare, ca în fiecare an Crăciunul, bradul şi vacanţa. Şi pe Moş Crăciun, pe care ea si fraţii ei îl pândeau în fiecare an, poate-poate l-or vedea.

Prin ger, fetiţa se gândea la anumite zvonuri ce circulau încă de un an în urmă, cum că Moş Crăciun nu ar exista, iar cadourile ar fi fost puse sub brad de către părinţi; mai ales că existau unele semne că şi fraţii ei ştiau acestea şi se comportau suspect şuşotind cu părinţii. Atunci de ce se mai aventuraseră şi în acest an să pregătească „pânda lui Moş Crăciun”, punând deoparte fără ştirea mamei cafea – ca să poată sta treji toată noaptea? Grele întrebări pentru ultima zi de şcoală înaintea vacanţei de iarnă.

Pe parcursul zilei, cu pregătirea serbării şcolare şi prezentarea mediilor finale familiei, între repetarea poeziei pentru serbare şi admirarea bradului pregătit pentru împodobire, în loc de răspuns o noua întrebare se transformă într-o amară constatare.

S-ar putea ca Moş Crăciun să nu existe, dar dacă cred că nu există,  cineva inexistent nu poate aduce cadouri, ori cadourile există, dar e foarte posibil ca nici ele să nu mai apară de la cineva pe care l-am hotărât ca fiind inexistent. Oare cum va fi Crăciunul fără cadouri? Pe cine să întreb? Dacă îmi întreb fraţii vor afla că mă îndoiesc de Moş Crăciun. Oare nu vor mai primi nici ei cadouri? Nici mama? Nici tata?

Drept care fetiţa tăcu, purtându-şi îndoiala vinovată în securitatea singurătăţii. Tăcerea autoimpusă nu a durat mult, seara la serbarea şcolară, de fetiţă şi familia ei se apropiară colegul de banca cu parinţii lui.

Mama colegului întrebă cu seninatate: – Maria, tu mai crezi in Moş Crăciun? Ciprian încă de anul trecut mi-a spus că el ştie că Moş Crăciun este doar o poveste pentru copii mici, iar el este băiat mare.

– Eu cred în Moş Crăciun, iar Ciprian, dacă este mare şi nu crede în Moş Crăciun va primi cadoul ce vi l-a cerut, dar în nici un caz nu va putea primi cadoul de la Moş Crăciun, dacă acesta există.

Şi vă pot spune un secret – povestea este despre mine şi vă mai pot spune că atunci a urmat cel mai frumos Crăciun, cel care a făcut posibil ca fiecare Crăciun ce a urmat să fie plin de magie. A fost momentul în care am ales să cred în Moş Crăciun şi astfel am putut şi dupa ce coplilăria a trecut ca, în fiecare noapte  de ajun să continui „pânda lui Moş Crăciun”.

Drept urmare, încă mai beau târziu cafea în speranţa de a sta trează toată noaptea… şi cine stie?…. poate voi obţine şi o confirmare a existentei lui Moş Crăciun cândva…”

Aceasta poveste a fost considerata potrivita si publicata obtinand suficiente voturi pentru a merita o punga de cafea.

In incercarea de a convinge lumea sa citeasca povestea anterioara si poate sa o voteze, am scris inca o poveste. Iat-o:

Banc de Craciun

Vine într-o zi IEPURASUL la RENUL RUDOLF:

– Renule, nu ai şi u o cafea? Mâine am invitaţi şi iar o să zică: „am fost la zgârcitul ăsta de Iepuraş şi nu a dat şi el o cafea!

La care, Renul:

– Aşa e Iepuraşule, când am fost la tine Paştele trecut, nici măcar o cafea nu mi-ai dat şi tu. Şi eu te-am ajutat şi cu ouăle şi cu cadourile.

– Ei, Rudolf, doar aveai liber până la Craciun şi, de altfel, nu mi-ai promis tu că primeşti la promoţie două pachete de cafea şi îmi dai şi mie unul? Că doar e criză şi, cu Paştele, eu am epuizat tot ce mai aveam!

– Iepuraşule…, încă mai aştept; promoţia a venit, dar MOŞUL nu a avut de unde sa ne plătească salariile…

– Păi, atunci, ce-i de făcut? Întrebă iepuraşul.

Şi răspunseră amândoi într-un glas:

– Hai să scriem o poveste împreună,  poate ne-or vota toţi cei ce vor să-şi primească cadourile, că doar le aducem atâta bucurie!… Şi vom avea şi noi să bem o cafea de Crăciunul ăsta!!!

P.S.: Dacă va plăcut, votaţi şi povestea „Mai crezi în Moş Crăciun?” – noi, IEPURAŞUL şi RENUL, o cunoaştem pe maria_maria, şi poate vă mai scrie ceva frumos, de gura sobei!…”

Aceasta poveste nu a fost considerata ca potrivita pentru a fi publicata.

Inteleg ,cred eu, destul de bine regulile si regulamentele si nu doresc a opina inopinant despre gusturile nimanui. Mai ales a unor oameni care au incercat sa organizeze ceva, in general respect orice idee chiar proasta, prin simplu fapt ca exista ca idee. Si eu fac nenumarate incercari, dovedite ca proaste, doar de dragul incercarii.

Consider ca a fost o idee ( proasta dar idee) jenanta sa particip la aceasta joaca.

Imi cer scuze tuturor prietenilor ca le-am risipit timpul si bunavointa in incercarea mea de a-i atrage in acest experiment, desi recunosc ca pe mine m-a amuzat si jena lor si rusinea de care m-am acoperit. Tin sa multumesc familiei si prietenilor pentru sprijinul acordat…si pe care sper sa mi-l acorde si in continuare.

16/12/2009 Posted by | inceputul | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat asta: