La Palavre

flori, fete sau baieti

Piticul Mic-mai mic-decat-Un Pic (II)

Si in padurea piticului Mic-mai mic-decat-Un pic era iarna. Si fiindca piticul s-a facut remarcat prin harnicie si indarjire Mos Craciun a poposit si in micuta lui poienita.

I-a adus, conform scrisoricii ce o primise mai din vara din partea piticutului – ajutoare: vreo doua cotofene, citiva cerbi, niste arici si… patru broscute.

Ce vuiet, ce vuiet, nu numai in padure, ci in sapte paduri de jur imprejur… Patru broscute? Hai cotofenele, mai treaca-mearga, dar de cand broscutele ajuta la ingrijirea padurii unui pitic? Se stie in toate meleagurile ca broscutele au grija de lacuri, iar in poiana si padurea piticului… nu este nici macar o balta, daramite un lac? Uf si Vai si Vai si Uf, de peste tot…  numai broscutele:  – Ce va ingrijorati voi daca avem sau nu noi balta?…

Pana si Mos Craciun satatea si se uita, nici nu-si inchipuia ce rasunet avea darul lui… (intervine un baietel – mamico, dar noi ne jucam acum cu darurile de la Mosul, cum a mai reusit sa ajunga si pe la noi?)

– Ce vuiet, ce vuiet printre nameti? Voi nu vedeti/ ca eu ma dau / cu capul de pereti? Stiti voi/ ce greu ma descurc eu? Atata padure, atatia nameti… si peste tot/ e plin de natafleti? intreba piticul Mic-mai mic-decat-Un pic.

Linistea si rusinea se asternura peste padure si din cele mai indepartate meleaguri se auzira ecouri: -Vrem o solutie, piticule descurcaret! ( … piticul pe cand inca nu il observasera, vorbise deja cu Mos Craciun)

Piticul grai:

– Stiu, vom deveni cu toti Prieteni… De ce broscutele nu ar putea ajuta si ele? Mie imi sunt de folos orice fel de ajutoare la cata treaba am!

Mos Craciun zambi si pleca mai departe sa va aduca si voua cadourile dragi copii (mamica: – vezi, micutule, daca nu esti prea nerabdator afli cum a ajuns Mos Craciun si la tine…si va mai ajunge si alta data – datorita piticului Mic-mai mic-decat-Un pic).

Anunțuri

18/12/2013 Posted by | Povestea de duminica | , , , , , , | Lasă un comentariu

Scanteiuta

A fost odata, demult, demult, de numai vantul hoinar isi mai amintea, o padure. Veti spune, ce mare lucru, paduri nu s-au mai vazut?

Ei, nu-i chiar asa. Padurea asta era mare cat vezi cu inchipuirea, frumoasa ca o poveste, cu arbori batrani si intelepti, cu lastaris vesel si galagios, cu flori nemaiantalnite si locuitori fermecati.

Intr-o poienita din padure, Pamantul si Cerul glasuiau intre ei si isi impartaseau ultimile vesti, povestind de toate ce se intampla in lume.

Totusi, chiar si in acele timpuri, nimic nu era perfect, astfel incat pana si padurea sufera.

Te intrebi,ce poate supara asa o padure?

           Supararea era ca tocmai in mijlocul ei, unde ar fi trebuit sa fie mai frumos, se afla o intindere rotunda,uscata,mirosind a sfirsit, intruchiparea urateniei, parasita si ocolita de orice frumusete sau viata. Atat de inspaimantatoare era, ca nici Cerul, nici Pamantul, nu indraznisera sa o cunoasca sau sa o vada, asa cum era invaluita in aburi de disperare si incercuita de fiori de groaza.

             Trecura mai multe anotimpuri, si intr-o iarna aspra, un viscol nepasator ajunse, mai mult din entuziasm si intamplare si in locul cu pricina. Spre norocul sau, fu suficient de puternic sa scape, si infiorat, povesti norilor ce patise.

Dupa cum se stie, norii, barfitori de seama ,au inceput sa raspandeasca in toate zarile zvonul, si astfel a aflat si Cerul despre ce se intampla, si, facandu-si curaj, a aruncat o privire. Vazand ca zvonurile sunt mai mult decat intemeiate, din dragoste pentru padure, a hotarat sa stea la sfat cu Pamantul.

Pentru a gasi o solutie, s-au intalnit in poienita lor, au discutat trei zile si trei nopti, si au hotarat ca ceva trebuia schimbat. Pamantul intreaba Cerul :  – bine, dar cum? ca eu nu stiu ce ar trebui sa facem. Cerul a raspuns:  – e o mare problema, insa cred ca Soarele ne-ar putea ajuta.

Raspunzand la chemare, Soarele isi trimise o raza, si dupa mult timp de gandire le-a trimis raspunsul :  – voi veni cu toata puterea mea peste locul ascuns de rautate si voi straluci pana cand totul va fi parjolit si prefacut in scrum, de nu va mai ramane decat pamant reavan si roditor.

Uimiti de intelepciunea Soarelui, Cerul se bucura alaturi de Pamant si anuntara padurea ca supararea ei va lua sfarsit si ca va putea deveni toata frumoasa.

Padurea, speriata de parjoulul anuntat, a intrebat : –  si cum voi deveni vie din nou?

Soarele a zambit, raspunzand : – din toata supararea ta, va ramane numai pamantul,dar pamant roditor, peste care norii au promis ca vor veni, si ajutati de vant  vor aduce ploaia cea datatoare de viata. Asa tu, padureo, vei creste si vei invia, mai frumoasa si mai intinsa ca niciodata.

Padurea, fara a mai sta pe ganduri se bucura asteptand sa se implineasca toate promisiunile.

Am uitat sa spun ca intre timp, venise vara,la rugamintea Soarelui, pentru ca acesta sa poata folosi intreaga sa putere.

Intr-o zi, cand toti se vorbisera si  chiar si vantul si norii, rataceau in alte colturi ale zarilor, Soarele veni deasupra intinderii blestemate si incepu sa straluceasca din ce in ce mai tare.   Si totusi nimic nu se intampla, dar pentru a-si tine cuvantul, stralucirea se tranforma in fierbinteala, razele in valvatai, pana cand parjolul mistui totul.

Asa cum promisese, ramase numai pamant roditor, peste care venira ploile, inviind padurea, transformand pustietatea in viata si bucurie.

In timp ce uscaciunile erau cuprinse de valvataie, din focul atotputernic, cand totul deveni cenusa si vantul o imprastie peste intinderi, o ultima lumina, nascuta din soare si speranta primi viata.

Astfel se nascu Scanteiuta, inima focului nelinistit , luminata din frumusetea Stelelor si binecuvantata cu puterea Soarelui, care rataceste fara odihna in intunericul Noptilor.

Ea este cea care ajuta drumetii rataciti si infrigurati, aprinzand focuri datatoare de speranta, alungand spaima si intunecimea.

Si tot Scanteiuta este cea care aprinde lumanarile  din noaptea de Pasti, precum si luminile ce ard in amintirea celor pe care Soarele nu le mai arunca umbrele peste Pamant, pentru ca stralucirile  sa pastreze  memoria timpului petrecut impreuna.

in memoria fratelui meu

16/12/2013 Posted by | 2013, 2014, Povestea de duminica | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Scanteiuta

A fost odata, demult, demult, de numai vantul hoinar isi mai amintea, o padure. Veti spune, ce mare lucru, paduri nu s-au mai vazut?

Ei, nu-i chiar asa. Padurea asta era mare cat vezi cu inchipuirea, frumoasa ca o poveste, cu arbori batrani si intelepti, cu lastaris vesel si galagios, cu flori nemaiantalnite si locuitori fermecati.

Intr-o poienita din padure, Pamantul si Cerul glasuiau intre ei si isi impartaseau ultimile vesti, povestind de toate ce se intampla in lume.

Totusi, chiar si in acele timpuri, nimic nu era perfect, astfel incat pana si padurea sufera.

Te intrebi,ce poate supara asa o padure?

           Supararea era ca tocmai in mijlocul ei, unde ar fi trebuit sa fie mai frumos, se afla o intindere rotunda,uscata,mirosind a sfirsit, intruchiparea urateniei, parasita si ocolita de orice frumusete sau viata. Atat de inspaimantatoare era, ca nici Cerul, nici Pamantul, nu indraznisera sa o cunoasca sau sa o vada, asa cum era invaluita in aburi de disperare si incercuita de fiori de groaza.

             Trecura mai multe anotimpuri, si intr-o iarna aspra, un viscol nepasator ajunse, mai mult din entuziasm si intamplare si in locul cu pricina. Spre norocul sau, fu suficient de puternic sa scape, si infiorat, povesti norilor ce patise.

Dupa cum se stie, norii, barfitori de seama ,au inceput sa raspandeasca in toate zarile zvonul, si astfel a aflat si Cerul despre ce se intampla, si, facandu-si curaj, a aruncat o privire. Vazand ca zvonurile sunt mai mult decat intemeiate, din dragoste pentru padure, a hotarat sa stea la sfat cu Pamantul.

Pentru a gasi o solutie, s-au intalnit in poienita lor, au discutat trei zile si trei nopti, si au hotarat ca ceva trebuia schimbat. Pamantul intreaba Cerul :  – bine, dar cum? ca eu nu stiu ce ar trebui sa facem. Cerul a raspuns:  – e o mare problema, insa cred ca Soarele ne-ar putea ajuta.

Raspunzand la chemare, Soarele isi trimise o raza, si dupa mult timp de gandire le-a trimis raspunsul :  – voi veni cu toata puterea mea peste locul ascuns de rautate si voi straluci pana cand totul va fi parjolit si prefacut in scrum, de nu va mai ramane decat pamant reavan si roditor.

Uimiti de intelepciunea Soarelui, Cerul se bucura alaturi de Pamant si anuntara padurea ca supararea ei va lua sfarsit si ca va putea deveni toata frumoasa.

Padurea, speriata de parjoulul anuntat, a intrebat : –  si cum voi deveni vie din nou?

Soarele a zambit, raspunzand : – din toata supararea ta, va ramane numai pamantul,dar pamant roditor, peste care norii au promis ca vor veni, si ajutati de vant  vor aduce ploaia cea datatoare de viata. Asa tu, padureo, vei creste si vei invia, mai frumoasa si mai intinsa ca niciodata.

Padurea, fara a mai sta pe ganduri se bucura asteptand sa se implineasca toate promisiunile.

Am uitat sa spun ca intre timp, venise vara,la rugamintea Soarelui, pentru ca acesta sa poata folosi intreaga sa putere.

Intr-o zi, cand toti se vorbisera si  chiar si vantul si norii, rataceau in alte colturi ale zarilor, Soarele veni deasupra intinderii blestemate si incepu sa straluceasca din ce in ce mai tare.   Si totusi nimic nu se intampla, dar pentru a-si tine cuvantul, stralucirea se tranforma in fierbinteala, razele in valvatai, pana cand parjolul mistui totul.

Asa cum promisese, ramase numai pamant roditor, peste care venira ploile, inviind padurea, transformand pustietatea in viata si bucurie.

In timp ce uscaciunile erau cuprinse de valvataie, din focul atotputernic, cand totul deveni cenusa si vantul o imprastie peste intinderi, o ultima lumina, nascuta din soare si speranta primi viata.

Astfel se nascu Scanteiuta, inima focului nelinistit , luminata din frumusetea Stelelor si binecuvantata cu puterea Soarelui, care rataceste fara odihna in intunericul Noptilor.

Ea este cea care ajuta drumetii rataciti si infrigurati, aprinzand focuri datatoare de speranta, alungand spaima si intunecimea.

Si tot Scanteiuta este cea care aprinde lumanarile  din noaptea de Pasti, precum si luminile ce ard in amintirea celor pe care Soarele nu le mai arunca umbrele peste Pamant, pentru ca stralucirile  sa pastreze  memoria timpului petrecut impreuna.

in memoria fratelui meu

16/04/2013 Posted by | 2013, Povestea de duminica | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Piticul Mic-mai mic-decat-Un Pic (III)

Piticul Mic-mai mic-decat-Un Pic se plimba nervos prin poienita:

Ce sa fac? Ce sa fac? Cum s-arate a primavara cand totul e inghetat afara?

Iepurasul de Pasti

Iarna tocmai parasise padurea si in urma ramasesera gramezi de uscaciuni, mormane de vreascuri si frunze uscate.

Cum sa reuseasca sarmanul pitic sa il intampine pe Iepuras asa cum trebuie, mai ales ca toate ajutoarele lui – cotofene, cerbi, arici chiar si broastele erau plecate pe alte meleaguri. Cum sa aduca piticul primavara si in poienita lui?

Vazand ca nu are ajutor si alta solutie, piticul si-a suflecat manecile si s-a pus pe treaba: sa curete morman cu morman si gramada cu gramada. Mai intai vreo doua frunze, apoi cateva vreascuri si poienita a inceput sa straluceasca din ce in ce mai mult.

Asa de bucuros a devenit piticul incat s-a pus pe treaba si mai cu foc si putere astfel incat in scurt timp intreaga poienita stralucea de curatenie. Si sa vezi minune: in loc de gramezile de vreascuri si mormanele de frunze au rasarit mugurasi si vlastari fragezi care au devenit in cel mai scurt timp flori frumoase si colorate!

Multumit, piticul Mic-mai mic-decat-Un Pic se opri si se uita in jur… acum era si el pregatit sa il primeasca pe Iepuras si sa sarbatoreasca Pastele.

01/04/2010 Posted by | Povestea de duminica | , , , , , , , | 3 comentarii

Piticul Mic-mai mic-decat-Un Pic (II)

Si in padurea piticului Mic-mai mic-decat-Un pic era iarna. Si fiindca piticul s-a facut remarcat prin harnicie si indarjire Mos Craciun a poposit si in micuta lui poienita.

I-a adus, conform scrisoricii ce o primise mai din vara din partea piticutului – ajutoare: vreo doua cotofene, citiva cerbi, niste arici si… patru broscute.

Ce vuiet, ce vuiet, nu numai in padure, ci in sapte paduri de jur imprejur… Patru broscute? Hai cotofenele, mai treaca-mearga, dar de cand broscutele ajuta la ingrijirea padurii unui pitic? Se stie in toate meleagurile ca broscutele au grija de lacuri, iar in poiana si padurea piticului… nu este nici macar o balta, daramite un lac? Uf si Vai si Vai si Uf, de peste tot…  numai broscutele:  – Ce va ingrijorati voi daca avem sau nu noi balta?…

Pana si Mos Craciun satatea si se uita, nici nu-si inchipuia ce rasunet avea darul lui… (intervine un baietel – mamico, dar noi ne jucam acum cu darurile de la Mosul, cum a mai reusit sa ajunga si pe la noi?)

– Ce vuiet, ce vuiet printre nameti? Voi nu vedeti/ ca eu ma dau / cu capul de pereti? Stiti voi/ ce greu ma descurc eu? Atata padure, atatia nameti… si peste tot/ e plin de natafleti? intreba piticul Mic-mai mic-decat-Un pic.

Linistea si rusinea se asternura peste padure si din cele mai indepartate meleaguri se auzira ecouri: -Vrem o solutie, piticule descurcaret! ( … piticul pe cand inca nu il observasera, vorbise deja cu Mos Craciun)

Piticul grai:

– Stiu, vom deveni cu toti Prieteni… De ce broscutele nu ar putea ajuta si ele? Mie imi sunt de folos orice fel de ajutoare la cata treaba am!

Mos Craciun zambi si pleca mai departe sa va aduca si voua cadourile dragi copii (mamica: – vezi, micutule, daca nu esti prea nerabdator afli cum a ajuns Mos Craciun si la tine…si va mai ajunge si alta data – datorita piticului Mic-mai mic-decat-Un pic).

23/12/2009 Posted by | Povestea de duminica | , , , , , , | 1 comentariu

Piticul Mic-mai mic-decat-Un pic (I)

Pentru toate mamicile si taticii dragi mie si toti copiii pe care ii cunosc sau nu… am sa scriu pe blog povesti duminica.

Astazi am sa va povestesc despre un pitic, pe numele lui Mic-mai mic-decat-Un pic:

Intr-o padure, indepartata (binenteles taram de basm), locuia un pitic (binenteles fericit), pe numele lui Mic-mai mic -decat-Un pic. Piticutul nostru, cred ca v-ati dat seama dupa nume ca era chiar mai mic decat toti piticii, stapanea  o poiana micuta, dar potrivita puterilor lui, avand casuta intr-o scorbura foarte frumoasa a unui copac venerabil care ii oferea suficient spatiu pentru a-si duce zilele asa cum isi dorea, si protectie in fata furtunilor…

In fiecare zi trebuia sa aiba grija de casa lui, de poiana si de o parte a padurii pe care o refuzasera toti ceilati pitici. Fiind cel mai mic dintre pitici cand s-a impartit padurea nu a putut sa isi aleaga un taram mai de basm sau mai mare, nici macar nu a putut sa se faca auzit sa ceara alta zona –  ci a ramas cu ceea ce nu dorise nimeni – o poiana mica cu un singur copac venerabil si prea multa padure infricosatoare, deasa si fara flori de ingrijit.

Ce sa faca, ce sa faca micul nostru pitic?

Se va descurca… deoarece in povestea mea este vorba despre un pitic, desi mic, foarte descurcaret, iar despre ce i se intampla si cum se va descurca am sa va povestesc duminicile viitoare…

20/12/2009 Posted by | Povestea de duminica | , , , , , , , , , , | 4 comentarii

   

%d blogeri au apreciat asta: